Cei patru stâlpi

Mijlocul manifestării Gloriei

CE ESTE FUNDAMENTAL PENTRU CA BISERICA

SĂ FIE BINECUVÂNTATĂ DE DUMNEZEU

Manifestarea Gloriei lui Dumnezeu este ceea ce face Biserica să fie cu adevărat Biserică. Este acea experiență, acea realitate înspre care aspiră inima fiecărui om. Slava sau strălucirea lui Dumnezeu poate fi înțeleasă prin analogia solară, prin căldura sau lumina pe care o împrăștie soarele. Deși nimeni nu a călătorit pe soare, nu cunoaștem persoane care pun la îndoială existența lui, tocmai datorită acestor două elemente pe care soarele le emană și pe care le experimentăm în mod constant în viețile noastre. Chiar dacă nu L-am văzut pe Dumnezeu, gloria sau slava sunt ceea ce emană Dumnezeu înspre noi ca astfel să-L putem cunoaște și să fim conduși spre o relație cu El. Acest adevăr ridică următoarea întrebare: care sunt mijloacele prin care Dumnezeu a ales să-Și reverse slava în Biserica Sa și deci în viețile noastre? Răspunsul la această întrebare este unul simplu: prin intermediul a ceea ce noi numim cei patru stâlpi. Dumnezeu își manifestă gloria atunci când Cuvântul Său este proclamat fără rețineri, atunci când Isus Cristos este înălțat cu toată ființa, când credincioșii se roagă deoarece cred în puterea rugăciunii și când Isus Cristos este mărturisit cu îndrăzneală. Să îi luăm pe rând:

STÂLPUL 1

PROCLAMĂM FĂRĂ REŢINERI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Proclamarea trece prin vremuri grele. Mișcarea „seeker sensitive” (eclesiologie bazată pe „ce-și dorește clientul”) diluează Cuvântul lui Dumnezeu în favoarea unei vorbiri care „influenţează” oamenii spre Hristos, folosind ceea ce Pavel a numit „vorbele convingătoare ale înţelepciunii” (1 Corinteni 2:4). În același timp, mișcarea „worship” de multe ori restrânge proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la „timpul care a mai rămas”. Unii întreabă: „De ce să auzi despre Dumnezeu când Îl poţi experimenta?”, ca și cum Dumnezeu este experimentat mai mult atunci când vorbim cu El decât atunci când El ne vorbește.

Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu de genul, „Așa vorbește Domnul!” este greu de găsit în cadrul serviciilor de închinare. Da, există o mulţime de oameni care vorbesc despre Dumnezeu, analizează textul Scripturii și chiar oferă informaţii biblice, dar cine mai poate găsi o predică pasionată, inspirată? Unde putem auzi o predică de la cineva care a fost cuprins de Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu, care aduce mesajul cu putere și autoritate? Unde este predica care umple sufletele ascultătorilor cu convingerea dată de Duhul Sfânt? Nu ar trebui să fim îngrijorați pentru cei care și-au propus aceasta și au eșuat, ci pentru cei care au ratat ţinta și nici măcar nu și-au dat seama, pentru cei care au redus conţinutul Biblic al mesajelor lor și „leagă în mod ușuratic rana poporului Meu, zicând: ‘Pace, pace!’, când nu este pace” (Ieremia 6:14), în loc să spună: „Aceasta este calea! Mergeţi pe ea!” (Isaia 30:21).

Fără acest tip de predică în închinarea noastră, Îl experimentăm pe Dumnezeu pur și simplu în modul în care vrem noi să fie. Scriem piese de muzică, incluzând părţile despre El care ne plac, și evităm restul. Fără o expunere atentă a întregului concept despre Dumnezeu, alături de cântările noastre, suntem în pericol de a ne închina unui dumnezeu pe care l-am „făcut noi cu mâinile noastre” (Isaia 2:8). În mod repetat în Evanghelii, reacţia oamenilor la învăţătura lui Isus a fost mirarea la autoritatea cu care a predat. El nu a îmbrăcat învăţătura Sa cu explicaţii biblice pentru a câștiga respectul lor. El nu a îngropat adevărul sub o argumentaţie ambivalentă și nici nu a discutat multiplele variante de interpretare ale unui text. El nu a evitat partea dură a adevărului prin peroraţii fără sfârșit pentru a evita neînţelegerile. Mai presus de toate, El nu a încercat să facă pe oameni să se simtă confortabili sau să vâneze pe cei care au plecat. El chiar a recunoscut dificultatea acceptării de către oameni: „Vorbirea aceasta este prea de tot! Cine poate s-o asculte?” (Ioan 6:60,66). Psalmul 138:2 ne spune ca Dumnezeu și-a „înălţat Numele și cuvintele mai presus de orice”. Noi credem că Dumnezeu caută case de închinare unde oamenii pot auzi glasul Lui. Oamenii din jurul nostru caută răspunsuri. Ei sunt obosiţi de biserici care diluează adevărul, care subţiază discuţia despre păcat și răscumpărare pentru a obţine audienţă. Oamenii sunt în căutarea unui loc unde s-a renunţat la evitare și unde adevărul absolut este proclamat. Am încercat de la început să fim acest fel de biserică. Deși avem multe de învăţat despre ce înseamnă să aduci un mesaj biblic de autoritate și de urgenţă, să „vorbești pentru Dumnezeu” cu adevărat, este unul dintre stâlpii pe care noi ne bazăm și este dorinţa noastră sinceră pentru care ne rugăm din toată inima.

STÂLPUL 2

ADORĂM CU TOATĂ FIINŢA PE ISUS CRISTOS

Este posibil că închinarea noastră să devină prea emoţională? Are închinarea noastră nevoie de o infuzie mai mare de adevăr pentru a o păstra echilibrată? Amintiţi-vă de femeia Samariteancă în Ioan 4:22 care a fost mustrată de către Isus pentru că s-a închinat în ignoranţă? „Voi vă închinaţi la ce nu cunoașteţi” i-a spus El.  Când sentimentul devine stăpânul, dictând ce este adevărat în loc de slujitorul care participă în ceea ce este adevărat, doctrina falsă nu poate fi departe. Pe de altă parte, adevărul fără duh duce la o închinare defectuoasă. Soţiile nu vor să li se spună că sunt iubite doar pentru că este timpul să se facă asta din nou, iar Dumnezeu nu este impresionat de recitări reci venite din gurile unor închinători-roboţi pentru că este duminică diminieaţa, ora 11. Dumnezeu spune: „Acești oameni Mă cinstesc cu buzele, dar inimile lor sunt departe de Mine” (Isaia 29:13). Cei mai mulţi dintre noi care am crescut în biserici evanghelice ne amintim ceea era numit „închinăciunea adevărată”, imnuri pline de teologie minunată și adevărată despre Dumnezeu. Problema a fost că adevărul a trecut atât de repede pe lângă noi, încât nu a avut timp să coboare în duhul nostru. Închinarea a ajuns în creierul nostru, dar nu a ajuns prea des până în inimile noastre. După ce sunt cântate cele cinci strofe din „Cetate tare-i Dumnezeu”, cineva poate remarca doar că, „Uau, este adevărat ce s-a cântat!”. Închinarea cu cap dar fără inimă, închinarea în adevăr dar fără ca duhul să fie pătruns, este ceea ce a condamnat Isus în Ioan 4:24. „Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

De ce pare că atât de multe biserici au optat pentru închinarea „adevărului” sau a „duhului”? Se datorează faptului că echilibrul este atât de dificil de găsit? Am încercat să fim foarte sinceri în acest aspect, spunându-le tuturor noilor veniţi că dacă provin dintr-un context în care au experimentat „închinarea bazată pe adevăr” vor trebuii să înţeleagă că oamenii sunt liberi să aplaude sau să-și ridice mâinile și că un timp extins de închinare este normal pentru noi. Le spunem că ei nu trebuie să respingă prezenţa sentimentelor în închinarea noastră, ci să înveţe cum să le lase să “i-a parte la închinare”. În același timp noi instruim noii veniti dintr-un context ce practică „închinarea în duh”, că dansul exuberant sau mișcarea exagerată de mâini trebui să fie limitată la timpul lor personal cu Domnul pentru a nu cauza distragerea atenţiei altora de la Isus înspre ei, prin manifestarea lor. Noi credem că Dumnezeu onorează echilibrul adevărului și duhului în închinarea noastră. Ce bucurie este să remarci „creștini intelectuali” experimentând închinarea mai degrabă decât doar s-o înţeleagă și la fel de palpitant este să vedem „închinătorii în duh” eliberaţi de dezamăgirea de la mijlocul săptămânii de a vedea biserica ca un rezervor emoţional.

Astăzi, Dumnezeu face cele mai mari și mai profunde lucrări în bisericile în care este căutat echilibrul. Ne vom lupta pentru acest lucru chiar dacă suntem conștienți că uneori este posibil să alunecăm spre o extremă sau alta, dar noi credem că echilibrul între duh și adevăr este cheia spre genul de închinător pe care Dumnezeu Îl caută (Ioan 4:23).

STÂLPUL 3

CREDEM CU TĂRIE ÎN PUTEREA RUGĂCIUNII

După cum aţi citit în Evanghelii, aţi observat că există multe lucruri pe care Isus nu i-a învăţat pe ucenicii Săi să le facă? Atât cât știm, Isus nu a învăţat pe ucenicii Săi să predice sau să înveţe. El nu i-a învăţat cum să vindece și nici cum să organizeze și să administreze o organizaţie mare. El nu i-a învăţat cum să câștige prieteni și nici cum să infuenţeze oameni în mod sănătos. Nu i-a învăţat nici măcar cum să conducă, decât prin exemplul personal. Ceea ce știm sigur însă, este că Isus a învăţat pe ucenicii Săi cum să se roage! Evangheliile au notat faptul că într-o zi ucenicii pur și simplu s-au așezat și au privit cum se ruga Isus. Nu știm dacă a fost fervenţa cu care s-a rugat sau durata sau conţinutul rugăciunii, ceea ce știm este că ucenicii au fost mișcaţi și inspiraţi pentru că „atunci când El a încetat de rugat, unul dintre ei a zis,” Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11:01). Isus s-a rugat înainte de a începe misiunea, înainte de masă, înainte de o decizie mare și înainte de o zi importantă. El s-a rugat în timpul actelor de slujire, a relaţiilor tensionate, în durere și în mijlocul ispitei.

Isus s-a rugat după o zi stresantă, după o victorie spirituală, după o purtare de grijă din partea lui Dumnezeu și după ce termina de făcut un lucru pe care Dumnezeu I L-a dat să-l facă. Ne putem permite noi să facem mai puţin? Orice ai crede despre cartea Faptele Apostolilor, este evident că biserica primară a fost o biserică supranaturală. Nu au existat seminare în care să se spună: „dacă faci A plus B, va rezulta C”. Genul de biserica a lui Dumnezeu este biserica supranaturală, un loc în care se întâmplă lucruri care nu se pot explica omenește. Eu nu vorbesc despre manifestările bizare nebiblice, vorbesc de convertiri dramatice, vindecare fizică și emoţională, și răspunsuri specifice directe la rugăciune. Miracole adevarate. Chiar dacă uneori spunem: „Nu pot face nimic fară El”, calendarul nostru de zi cu zi indică faptul că încercăm să ne descurcăm singuri. Numai atunci când ajung pe genunchi și  ești disperat după Dumnezeu, atunci adevărata mea nevoie după El devine mai mult decât un act intelectual.

Barometrul cel mai consistent al binecuvântarii lui Dumnezeu asupra părtășiei bisericii stă în disponibilitatea ei de a „se ruga pentru preţul ce trebuie plătit.” Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu face toată munca pe care noi o dorim atunci când o anumită cantitate de rugăciune a fost făcută, ci faptul că Dumnezeu face lucrările Sale profunde numai atunci când oamenii sunt în forma spirituală potrivită pentru a le primi. Rugăciunea este pregătirea pentru acel fel de muncă.  Niciodată Satana nu atacă mai mult Biserica decât atunci când aceasta începe să se roage. Întâlnirile de rugăciune devreme de dimineaţă, rugăciunile care durează toată noaptea, rugăciunile în grup mic, un lanț de rugăciune pentru 24 de ore, o săptămână de rugăciune, luni de rugăciune – toate acestea trebuie să le facem mai mult pentru că noi credem cu tărie în puterea rugăciunii.

STÂLPUL 4

MĂRTURISIM CU ÎNDRĂZNEALĂ EVANGHELIA LUI ISUS

Dorinţa pastorilor de a avea biserici mari, numărarea audienţei la nesfârșit și analizarea frecvenţei bisericii și ceea ce C.S. Lewis a numit, „pozând în băiatul bun”, face mai mult rău decât bine. Deși a început cu un scop bun, mișcarea de creștere a bisericii de multe ori a compromis atât mesajul Evangheliei cât și metoda biblică pentru propagarea acesteia. Accentul pus pe convingerea umană în evanghelizare a produs o varietate de metode de creștere a bisericii, care ar putea fi intitulate „cum să-ţi umpli biserica cu neghină.” Biserica timpurie pare să nu fi pus nici un accent pe metoda de evanghelizare. Abordarea lor a fost simplă și puternică, erau ÎNDRĂZNEŢI! De multe ori în Noul Testament, cuvântul grecesc tradus cu îndrăzneală înseamnă literal, „deschidere” sau „candoare/sinceritate”, a vorbi liber mai ales în faţa ostilitaţii. Aceasta nu implică folosirea unui glas tare sau o prezentare nesuferită a adevărului spiritual care ignoră disponibilitatea ascultătorului. Îndrăzneala este convingerea dirijată de Duhul că trebuie să împărtășești vestea bună a lui Isus Hristos, fără teamă de răspunsul sau respingerea ascultătorului. Îndrăzneala condusă de Duhul a fost înlocuită în zilele noastre de „frica de om care este o cursă” (Proverbe 29:25).

Cine suntem noi să credem că putem împărtăși Evanghelia într-un mod care sa-i facă pe oameni confortabili, atunci când Ștefan, Iacov, Pavel și chiar Isus Hristos au fost bătuţi, ridiculizaţi și în cele din urmă uciși pentru proclamarea cu îndrăzneală a adevărului. Susţinătorii moderni ai „Evangheliei subtile” trebuie să considere pe Petru un nebun pentru a spune, „noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit” (Fapte 4:13). Să dea Dumnezeu ca cei nemântuiţi în zilele noastre să vadă îndrăzneala noastră și să se minuneze realizând că am „fost cu Isus” (Fapte 4:13). Toate aceastea sunt în Faptele Apostolior 4. Când noi ne bazăm pe Dumnezeu pentru îndrăzneala supranaturală, unii răspund și primesc pe Hristos. Alţii devin foarte furioși și ne resping sau chiar ne atacă; atunci vom continua în rugăciune pentru îndrăzneală. Nu este calea cea mai ușoară, dar este calea lui Dumnezeu. Frica de om este de înţeles – chiar și Pavel a cerut în rugăciune: „să vorbesc cu îndrăzneală cum trebuie să vorbesc” (Efeseni 6:20) – dar nu este acceptabilă. Problema noastră este că vrem să vorbim despre Isus și să rămânem în același timp, populari cu cei care Îl resping. Vrem aprobarea ascultătorilor noștri mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu (Galateni 1:10). Noi am optat mai degrabă pentru o abordare sociologică în prezentarea Evangheliei decât o abordare supranaturală.

Suntem provocați ca să devenim martori curajoși ai lui Isus Hristos, care să „meargă pe stradă și să îi convingă să vină înăuntru”. Chiar dacă nu întotdeauna îi vom câștiga pe cei pe care ne-am dori să-i câștigăm, vom decoperi că există oameni peste tot în jurul nostru pe care Dumnezeu i-a pregătit pentru Evanghelie prin împrejurările dureroase ale vieţii. Prin această recunoaștem că Dumnezeu este credincios și oferă o recoltă miraculoasă de sufete. Deși unii creștini sunt mai înzestraţi în evanghelizare decât alţii, toţi credincioșii sunt chemaţi să fie martori curajoși ai lui Isus. Indrăzneala nu este ceva ce putem obţine prin noi înșine, ci este ceva ce Domnul va da celor care cer. “Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăznește ca un leu tânăr” (Proverbe 28:1).

BISERICA

LOCUL UNDE DUMNEZEU LUCREAZĂ CU PUTERE

Concluzia este aceasta: Biserica ar trebui să fie un loc în care Dumnezeu lucrează în mod evident. În toată varietatea pe care El o permite, aceste elemente esenţiale și fundamentale Îl invită și Îl lasă pe Dumnezeu să-și facă cunoscută puterea și slava, în loc să se bazeze pe ingeniozitatea celor ce slujesc. Ne dorim mult ca biserica noastră să fie un loc unde Dumnezeu este la lucru și unde prezența Lui este manifestă din ce în ce mai mult. Acesta este motivul pentru care credem cu tărie că El va binecuvânta biserica în care se predică Cuvântul Său fără scuze, care continuă în rugăciune, impărtășește Evanghelia cu îndrăzneală și înalţă numele lui Isus prin închinare biblică nestingherită. Asta înseamnă pentru noi să fim o biserică verticală! Fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne ajute în meditaţia noastră cu privire la aceste lucruri, astfel încât să știm cu toţii cum să ne comportăm în Biserica Dumnezeului nostru viu, care este „stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15).